În fiecare vară, de câţiva ani încoace, merg în Grădina Raiului. Nu curge lapte şi miere, nu se aud cântări îngereşti. Sunt sălcii arcuite frumos către mare şi-un izvor cu apă dulce şi rece, de se-abureşte sticla; sunt tufe sălbatice cu flori galbene, albe şi mov şi corcoduşi timizi, stufoşi ca o chică de adolescent. Şi prinsă-n jocul de lumină şi umbre e corabia lui nea Ion: un petic de nisip împrejmuit cu brâu scund de stuf, cât să închipuie un bord de navă. Când nu-i “acasă”, nea Ion încuie corabia cu un băţ pus de-a curmezişul intrării. Gest simbolic, fiindcă oricine poate păşi pe punte.
Corabia e jumătate podită cu capace colorate de pet-uri (mozaic, ce mai!), jumătate pepinieră. Când vine la plajă, nea Ion “descuie”, îşi pune pledul la umbră, pe podeaua din capace, îşi agaţă radio-ul în corcoduş şi face inventarul plantelor: dacă răsadul de nuc a prins, dacă puiului de salcâm îi merge bine şi cutiile cu flori sunt la locul lor. Apoi, instalează în vârful a două beţe un soi de avioane-morişcă meşterite de el din resturi aduse de valuri. Când e briză, elicea avioanelor se roteşte frenetic, spre bucuria copiilor. Inspectează atent totul – e uimitor câte stricăciuni fac în Grădină oamenii. Mai îndreaptă o creangă, mai propteşte un trunchi. Ia găleata, o umple cu apă de la izvor şi stropeşte peste tot. Pune apoi la răcit un pepene şi îşi aşteaptă vizitatorii: oameni de-ai locului, amici pensionari, bucureşteni în căutarea unui colţ liniştit şi curat. Personaje pe care le reîntâlneşti an de an, ca pe vechi cunoştinţe.
Trecătorii, ăi veniţi să se bronzeze, văd cu ochi diferiţi Grădina. Unii “se râd”, alţii o comentează sceptic, ca pe-o curiozitate (“ie-te ce chestie”); entuziaştii îşi fac fotografii şi rup flori, indiferenţii opresc cât să-şi umple bidoanele cu apă. Prichindeii se bucură de ea ca de-o jucărie inedită, pe care, din când în când, simt |
nevoia să o demonteze, ca să vadă din ce e făcută.
Nea Ion, cu răbdare, reface stricăciunile, chiar dacă uneori nu-şi poate reprima un oftat amar. Vârsta şi beteşugurile nu-l prea mai iartă. Îi e şi lui din ce în ce mai greu să o ia mereu de la capăt: să repare, să cârpească, să planteze din nou în nisip, acolo unde-a dat rod iar alţii au călcat în picioare. Noroc cu prietenii de nădejde. Domnul acela care vine seara ca să mai irige o tură sălciile, ce strânge cutiile de bere aruncate prin tufişuri şi pungile goale de pufuleţi, filozofând cu oricine stă să-l asculte despre menirea omului pe pământ şi misiunea sa divină. Şi mai e şi doamna cu căţel (copoi ardelenesc!); când corabia e pustie, dumneaei preia voluntar udatul pepinierei. Să nu se înţeleagă că nea Ion – da-i-ar Dumnezeu sănătate! – e un fel de sfânt cu vocaţie sisifică. Îi place să râdă, să bea o bere în zilele cu zăduf (acum, doctorii i-au interzis), să dezbată cu prietenii ba una, ba alta. Stă la bloc, are şi el grijile oricărui pensionar. El nu-i spune oazei sale Grădina Raiului – nu-i spune nicicum. Simte firesc nevoia să împartă cu alţii un strop de frumos, de verde. (Izvorul, trebuie spus, tot el l-a captat cu meşteşug. I-a pus muştiuc, iar pe peretele de unde ţâşneşte, a scris mare “apă”, să ştie lumea că-i bună de băut).
Gândul la corabia desenată-n nisip îmi dă o stare de linişte minunată şi nesfârşită, ca-n copilărie. Şi-o strângere de inimă: s-o fi stricat anul ăsta Grădina? Şi-i atât de bine când constat, în fiecare vară, că sălciile sunt acolo, izvorul şi corcoduşii şi uite ce bogăţie de flori galbene, albe şi mov.
P.S. N-am să spun unde e locul din teamă, din superstiţie. Dacă ştii să cauţi, îl vei găsi. E într-un golf mic, pe o plajă cu denumire pitorească, a cărei adevărată semnificaţie i-o ştiu doar cei bătrâni. În turceşte, înseamnă “la o aruncătură de băţ”.
|
