Poluarea morală sau poluarea moralei...?

Viorel Costea

Oricât de aiurea ar suna, chiar există. Şi probabil, e cea mai rea dintre toate. De fapt, nu “probabil”. Sigur. Şi nu e deloc o figură de stil. Pentru că de la ea pleacă totul. “Poluarea morală”... Dacă te gândeşti bine, cuvintele astea două parcă adună în măruntaiele lor, tot răul din lume. Românul are o vorbă: “unde-i minte multă, e şi prostie pe măsură.” Şi dacă, printr-un exerciţiu simplu de imaginaţie, înlocuieşti “prostie” cu “murdărie”, o să fie foarte uşor de explicat de ce un creier supradotat a creat dinamita, în locul unui leac universal, chiar dacă până la urmă, realizând monstruozitatea pe care a creat-o, şi-a lăsat întreaga avere pentru a stimula binele umanităţii. Sau de ce alte minţi luminate se întrec în megaconcursuri de invenţii, diferenţiate doar prin potenţialul de distrugere. Sigur că da, fiecare nouă găselniţă e prezentată drept “un mare pas înainte al omenirii”. Iar după o vreme, e nevoie de alte genii care să găsească soluţii pentru anihilarea efectelor negative ale “paşilor înainte”... Poluarea aerului, a apelor, a pădurilor, a tot ce ne înconjoară, nu vine din neant. Avem maşini tari, şmechere, puternice. Cui îi pasă ce şi cât scuipă pe ţevile de eşapament...? Avem computere, televizoare, electrocasnice, electronice şi electrofantastice. Gem casele şi birourile de “chestii deştepte”, care nu mai au mult şi o să mănânce şi o să doarmă în locul nostru. O să trăiască în locul nostru. Grămezi de “electrice”. Şi grămezi de centrale, care să le dea de mâncare. “Electrica”, adică. Dar şi centralele, oricât de deştepte, trebuie să “mănânce”. Şi pentru asta, sute de mii de balauri, cu fălci de oţel, golesc pământul pe dinăuntru. Pământul nostru. Şi alte sute de mii de coşuri umplu cerul. Cerul nostru. Ştiu, o să spuneţi că de toate astea, avem nevoie ca să trăim. Ca să avem confort. Ca să fim moderni şi civilizaţi. Aşa e, nu contest. Dar nu s-ar putea mai curat? Nu se poate măcar de-acum înainte? Mai...moral? Chiar trebuie să murim puţin câte puţin, ca să putem trăi...? Unde dracu’ e morala în toate astea??? Parcă suntem toţi orbi, surzi şi muţi. Nimeni nu vede, nu aude, nu spune nimic. Mergem înainte, ca nişte roboţi cretini şi nu ne pasă. Morala...? Cine mai are timp şi nevoie de aşa ceva? Marfă perimată, moncher! Mda... Şi când mai apare printre noi câte o excepţie de la regulă, facem ochii mari. De parcă am avea în faţă un extraterestru. Nu mai ştim, nu mai înţelegem. Îi privim ca fiind de pe altă lume, pe cei pentru care vorbe ca “morală”, “valoare” sau “om” înseamnă chiar “morală”, “valoare” şi “om”. Şi dacă tot îi privim ca pe nepământeni, evident, habar n-avem ce să facem cu ei. De fapt, poate că nici n-ar trebui să facem ceva. Poate că ar fi destul să le spunem doar “mulţumesc”. Şi poate că nici atât. Doar să ne plecăm capetele. Atât. Dar nu trebuie să vă alarmaţi. Ei, extratereştrii, ne ştiu. Ne cunosc. Şi nu aşteaptă nici mulţumiri, nici capete plecate. Vin, fac cât de mult bine pot şi pleacă. În lumile lor extraterestre. Şi mult, mult mai curate. Şi dacă vreţi un exemplu, aflaţi că unul dintre ei a fost aici, între noi, până nu demult.

Măturătorul de stele

Treceam, într-una din serile trecute, prin faţa Spitalului de Urgenţă Floreasca. Prin puzderia de maşini care se foiau în

zonă ca un muşuroi de furnici, câteva, ceva mai mari şi împodobite cu antene, aşteptau, de mai multe zile, trase pe dreapta, cu echipajele moţăind, probabil. Erau care de televiziune. Multe. Înăuntru, în spital, legat la tot felul de fire, la aparate care mai de care mai complicate şi deştepte, puştiul de pe maidanele Giuleştiului, un copil şmecher cu tâmplele albe, contempla, cu oarecare mirare, probabil, întâmplarea prin care încă o stea stătea să se spargă în mii de cristale fine ca un praf. Steaua lui obosise, pesemne, să mai stea agăţată la înălţimi ameţitoare, la care muritorii de rând nici nu pot să viseze măcar. Şi vroia jos, printre oameni, în buzunarele puştiului şmecher din mahalaua Giuleştiului. Afară, carele televiziunilor aşteptau momentul. Ca nişte vulturi care aşteaptă cu răbdare momentul în care o să se poată ospăta pe săturate. Sau ca nişte hiene urlătoare.

După ce “în nemernicia lui, ca un câine turbat, muşcase mâna care-l hrănise”, Bastus bătea la porţile lui Zalmoxis. Lăscărică îi întorcea nonşalant spatele lui Dom’ Semaca. Cadâr se pregătea să închidă, definitiv, prăvălia. Diplomatul îşi scutura de pe haine colbul adunat prin cenuşa imperiului, ca să arate bine la cea mai importantă întâlnire din viaţa şi din moartea lui.

Subiectul căpătase brusc, o importanţă covârşitoare. Reporterii făceau 13-14 pe holurile spitalului, făceau frumos în faţa medicilor şi asistentelor, doar-doar vor fi ei primii care să transmită cumplita veste. Ce concurs cretin! Probabil că erau atât de ocupaţi încât nici unul dintre ei n-a băgat de seamă fantoma lui Pepe, filantropul, care le şoptea neauzit de nimeni că “mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană”... Degeaba, n-avea nimeni timp să asculte, să înţeleagă. Vroiau, neapărat primii, marea ştire.

Priveam toate maşinile alea pline de antene şi mă întrebam de ce n-o fi fost la fel de interesant să se înghesuie tot aşa şi în faţa casei lui, mult mai devreme, să-l întrebe, dimineaţa când pleca spre teatru sau spre platourile de filmare, ce mai face, cum a fost cafeaua de dimineaţă, de exemplu? Sau să stea cuminţi, să-l aştepte în oricare din seri, pe când ieşea de la Şarpele Roşu, în speranţa vreunei vorbe de duh? Au avut zeci de ani la dispoziţie pentru asta!

Şi totuşi, cântecul de lebădă al puştiului grizonat şi şmecher din mahalaua Giuleştiului a adunat mai mulţi lăudători decât fuseseră vreodată la uşa lui:

“Sunt vagabondul vieţii mele
Ca într-un film cu Raj Kapur,
Măturător de praf de stele
Şi cusurgiu fără cusur...”

Şi ce dacă...? Cum se-ntâmplă de obicei, lăudătorii, ca noi toţi, de altfel, ne-am trezit târziu. Mult prea târziu. A fost lângă noi. L-am avut aici, aproape. De ce nu i-am spus până acum toate astea...? Toate laudele, elogiile, toate decoraţiile din lume, la ce-i mai folosesc acum?
Sunt convins că n-a fost vrerea lui să ne părăsească, oricât de obosit şi bolnav era. Aşa cum suntem, cinstiţi, egoişti, frumoşi, făţarnici, tineri, bătrâni, el ne-a iubit. În aplauzele noastre, aceleaşi care i-au umplut sufletul o viaţă întreagă, puştiul grizonat din mahalaua Giuleştiului a plecat. Cu buzunarele pline de praf de stele şi o ocheadă şmecheră aruncată spre hienele din faţa spitalului: “Puţini oameni. Restul, populaţie...”