Cu chiu, cu vai, am reuşit să plecăm spre Sinaia. Cu chiu, pentru că plecarea a fost organizată oarecum în grabă şi cu vai, pentru că vreme de 30 de minute a trebuit să stăm claie peste grămadă în tren, mai exact 12 persoane pe 8 locuri de tren, fiindcă doi piţiponci şi două piţipoance nu şi-au citit bine biletele şi s-au constituit ca populaţie suplimentară pe 2 metri pătraţi, supraîncălziţi. În timp ce-i cereau scuze, probabil în gând, doamnei de la ghişeu, care îşi luase înjurături grup de la toţi cei prezenţi, pe motiv că eliberase bilete aiurea, deşi era imposibil, de vreme ce locurile erau repartizate de calculator, au părăsit unul câte doi compartimentul. După două curbe şi trei guri de Pepsi, am pus talpa pe peronul din Perla Carpaţilor. Am tras la căsuţa la care tragem când mergem la Sinaiarna, unde, de fiecare dată, cazarea e plăcută şi confortabilă.
După ce am făcut obişnuitul tur al staţiunii, să vedem dacă vechiul a rămas vechi şi dacă noul s-a învechit deja, am retestat minunatul simulacru numit TELECABINĂ (since ’78), care spre deosebire de noile “bomboane” roz numite telegondole, spune poveşti. Prin gura telecabinierului. Şi călătoria până sus, deşi condimentată cu zgâlţâituri de 5 grade pe scara Richter, devine brusc mai palpitantă. Şi făcutul pozelor, la fel. Pentru că din momentul în care fixezi “ţinta” şi până în clipa în care apeşi butonul, experimentezi 453,45 de stări. Una dintre ele este regretul “ce poză ar fi ieşit”, dacă nu mă bâţâiam în felul ăsta şi mâna mea n-ar fi fost îngheţată; cum o arăta noaptea valea asta de sub noi, acoperită de zăpadă şi de urme de lupi; io nu mai vreau nici să urc mai departe, nici să cobor, ci să rămân suspendată aici, la mijlocul distanţei, cu vârfurile brazilor la picioare; ce-or fi făcând animăluţele din pădure pe zăpada asta; viaţa în România e mai frumoasă la 1600 metri; ăla o fi Peleşu’? Restul de 446,45 de stări sunt irelevante, dacă sunt scrise la tastatură. Nu v-ar încânta să experimentaţi un cutremur de 5 grade în aer? Think again…
Odată ajunşi sus, cu clăpari şi cu purcel, la 2000 de metri: zăpadăăă! Şi tasată şi îngheţată şi neatinsă, care cum vrea! Ne lansăm la apă… sub formă de zăpadă şi schiem cu dor pe Valea Dorului. După două-trei ore, primim un apel pe firul scurt de la domnul Mac. StoMac. Prin urmare, e aproape imposibil ca odată ce ai ajuns la cota 2000, să nu te aşezi |
gospodăreşte la una dintre mesele de lemn din barul/cârciuma/taverna improvizată sub acelaşi acoperiş cu telecabina, care dragii mei, oferă o mâncare supergustoasă într-o atmosferă care îţi deschide apetitul cât ai zice “vin fiert”. Muzica populară, cele două ceaune puse pe cărămizi, de unde ciorba de fasole cu afumătură şi borşul cu oase afumate bârfeau cu bolboroseli pe toată lumea, mirosul de cartofi copţi, de fapt… mirosul de “toate la un loc” era dirijat cu talent de vinul fiert adus în căni de lut. Crenguţele de brad atârnate pe la ferestre, mirosul de frig care intra cu fiecare turist ce deschidea uşa în urma apelului urgent pe firul scurt de care vorbeam şi priveliştea de alb-albăstrui de dincolo de geam, te făceau să îţi cauţi loc într-o scorbură, să încropeşti un pat din crengi de brad şi să rămâi în pădure să observi Bucegii noaptea. Dar, cum nu eram vreun hibrid nedescoperit între Batman şi Tarzan, ci un Homo Sapiens în mizerie, mi-am adunat membrele şi am pornit-o spre staţiune. În telecabină. Am simţit din nou cutremurele aferente (încă două-trei drumuri şi n-o să mă mai tem nici de alea reale).
Ca oricare alt loc, pe timpul nopţii, staţiunea se transformă. Munţii capătă dimensiuni supramunteneşti, crăiesele îşi părăsesc palatele de cleştar pentru petrecerea în pijamale, unde MC va fi MC, din moment ce a terminat de dus cadourile pe la toată lumea, vântul îşi drege glasul pentru primul lui gig cu spectatori pe anul 2010. Furtuna este însărcinată anul ăsta cu efectele speciale. Pădurea a fost decorată exclusiv de Winter&Winter, cel mai puternic brand din toate timpurile. Se spune că şi la naşterea lui Iisus, tot ei s-au ocupat de decor. Puţin cam conservatori în design: acelaşi model de fulgi, aceleaşi flori de gheaţă, aceiaşi ţurţuri, dar oamenilor încă le place. Cei ce vor pierde spectacolul dintre ani vor fi urşii. Again. De 2010 ani, nimeni nu i-a mai văzut în public. Circulă zvonuri că absenţa lor s-ar trage de la o răfuială veche între ei şi Moş, când într-un an, neamul urşilor a refuzat să îşi mai lase odraslele spre a fi puse sub bradul copiilor de bogătaşi, cu care MC ar fi avut diverse afaceri. Zvonuri.
Drumul de la telecabină la căsuţă s-a sfârşit şi douăzeci de minute mai târziu aterizam direct în cameră. M-am postat repede pe pervazul lat de la fereastra înaltă, pe stil vechi, de unde puteam admira pădurea din scorbura mea încălzită de un calorifer şi de aburii apei de la duş.
|
